De Re Culinaria

Reiau şi aici o parte din eseul care m-a dus la master. Pentru aduceri aminte şi pentru starea de bine pe care mi-a dat-o posibilitatea de a învǎţa încǎ ceva, altfel, diferit de formaţia mea de bazǎ :). Şi evident, şi pentru cǎ se potriveşte cu mansarda. 

Plăcerea de a mânca. La gourmandise, acest cuvânt intraductibil şi care adăposteşte atâtea realităţi minunate. După Brillat-Savarin, faptul de a mânca, activitate prin excelenţă hedonistă, este una dintre cele mai importante punţi de legătură ale societăţii. În jurul mesei, ia naştere spiritul convivialităţii, se desăvârşeşte conversaţia- acte sociale prin însăşi esenţa lor. Ne asemănăm animalelor prin plăcerea de a mânca, dar ne deosebim prin bucuria de a sta la masă : figura se detensionează, ochii strălucesc, o moleşeală plăcută străbate tot corpul; pe de altă parte, spiritul se ascute, subiectele de coversaţie curg, imaginaţia se dezvoltă. De bună seamă, această activitate fiziologică ar fi rămas doar în sfera fiziologicului dacă n-ar fi existat practica socială a “împărtăşirii” bucatelor, aceea de a oferi şi a primi hrană. În acest joc de societate, unul înţelege ca ospitalitatea sa să fie răsplătită prin curiozitatea celuilalt, căci, nu? ce ar rămâne din prânzit, de exemplu, dacă nu ar exista elementul surpriză, bucuria aşteptării apariţiei noilor feluri de mâncare şi aprecierea originalităţii lor?

Dar înainte de a deveni o artă a ordonării felurilor de mâncare în funcţie de impactul acestora asupra aparatului digestiv, a asocierii unor ingrediente cu altele şi, în fine, a trecerii alimentelor de la fad la gustos (prin condimentare, de exemplu), având toate unul şi acelaşi scop, acela de a declanşa acea stare de bine rafinată a mesenilor, gastronomia a fost şi prilej de epatare. Prin orgiile lor culinare, barbarii nu făceau altceva decât să atenţioneze asupra bogăţiilor pe care le posedau. Abia din secolul al XVIII-lea, bucătăria începe să fie privită ca artă culinară.

Cu ospitalitatea lor, românii s-au fălit întotdeauna, obiceiul întâmpinării diplomaţilor străini cu pâine şi sare fiind şi astăzi foarte apreciat. La scară mai mică, nu trebuie să ne uimească deschiderea ţăranului român, care nu numai că te invită să iei masa cu el, dar îţi mai dă şi merinde pentru drum. Mamele şi bunicile, la rândul lor, îşi arată dragostea, gătind pentru cei dragi. Câţi dintre noi nu ducem dorul cozonacului bine crescut al mamei sau tăieţeilor de ou din ciorba pe care bunica o aşeza pe masa din curte, vara, la ţară, sub gutuiul parfumat? Gest al atâtor apropieri, gătitul este, de cele mai multe ori, amânat în favoarea unor ieşiri în restaurante obscure, unde comesenii se închină umil în faţa unor cartofi prăjiţi sleiţi de orice savoare. Novitismul se aplică şi în domeniul bucătăriei prin aceea că se recurge din ce în ce mai des la preparate şi semi-preparate obţinute industrial care, e adevărat, uşurează cu mult munca femeii (cea care găteşte în gospodărie în mod tradiţional) şi îi oferă mai mult timp realizării pe plan social şi profesional, pierzându-se totuşi, în acest fel, ţelul gătitului bucatelor: a aduce împreună. Aceasta în contextul în care adunarea în jurul unei mese pe care tronează triumfătoare supe la plic şi felurite conserve nu dă deloc garanţia unei tihne digestive şi este, cu atât mai puţin, înlesnitoare de poveşti.

Tind să cred că o masă delicioasă nu este aceea după care te ridici, bătându-te satisfăcut cu palma peste burtă. O masă bună nu este cea care te îndestulează, care te face să spui “stop”. O masă bună este cea la care te simţi liniştit, pentru că eşti cu oameni de nădejde lângă tine, că poţi să le povesteşti fără să-ţi fie teamă de ironii, iar când te ridici să pleci, eşti la fel de uşor ca atunci când ai venit, numai cu un gust mai bun în gură şi în suflet.