Am terminat
vineri o cǎrticicǎ fainǎ de tot, atât de bine dichisitǎ cu cuvinte meşteşugite,
şi ooo! cât îmi plac mie cuvintele bine scrise, simţite, vii... şi mi-am adus
aminte, şi m-a cuprins aşa o nostalgie dupǎ tot ce e frumos şi eu nu ştiu, dar
şi un drag de tot ce am frumos în viaţa mea şi de care, împovǎratǎ de viclene
griji cotidiene, uit sǎ mǎ bucur. Şi pentru cǎ, în week-end am zburdat poeticeşte pe culmi şi m-am bucurat cum am putut mai bine de dragi colege, de aer curat şi acum de dulcea febrǎ muscularǎ, am sǎ transcriu aici cuvintele magice
din cartea de simţiri pastelate:
„Dejunul se cocea frumos pe o treaptǎ de beton.
Servitoarea aşternu faţa de masǎ pe o bancǎ roz din grǎdinǎ. Aşezǎ în faţa
fiecǎreia câte douǎ farfurii din frunze de muşcatǎ, o furculiţǎ din ace de pini
şi un cuţit dintr-o rǎmuricǎ. Trei margarete pe o frunzǎ de laur erau feliile
de carne rece, la care se adǎugau câteva chiftele de pǎmânt amestecat cu apǎ şi
seminţe de pǎpǎdie şi crema de ciocolatǎ pe care hotǎrâse sǎ o serveascǎ chiar în
scoicile în care o preparase”.
(aici, brusc, mi
s-a fǎcut poftǎ sǎ recitesc din La Medeleni, cu Olguţa şi Monica şi chiselele
de dulceaţǎ ascunse în sobǎ).
„Sus, în bucǎtǎria caldǎ şi curatǎ, Alice, slujnica,
pregǎtea ceaiul de dupǎ-masǎ. [...] Ȋn bucǎtǎrie era cald. O muscǎ bâzâia, o
adiere de abur se ridica din ceainicul al cǎrui capac vibra cu un zǎngǎnit continuu,
în timp ce apa clocotea în atmosfera tihnitǎ, ticǎitul ceasului rǎsuna rar şi
domol, ca ţǎcǎnitul andrelelor mânuite de o femeie bǎtrânǎ şi- din când în
când, fǎrǎ pricinǎ, nu adia nicio suflare de vânt – storul se legǎna, în afarǎ şi înǎuntru, ciocǎnind în fereastrǎ.
Alice presǎra creson pe sendvişuri. Avea pe masǎ o
bucatǎ de unt, o felie de barracuda şi o grǎmǎjoarǎ de creson într-un şervet
alb. Dar de farfuria cu unt era proptitǎ o cǎrţulie soioasǎ, cu scoarţele
pe jumǎtate descusute şi cu marginile
îndoite şi, în timp ce freca untul, Alice citea...”
„Ce sǎ-i faci, când ai treizeci de ani şi când,
cotind pe propria ta stradǎ, te simţi dintr-odatǎ copleşitǎ de o senzaţie de
beatitudine- de absolutǎ beatitudine!- de parcǎ, pe negândite, ai fi înghiţit o
felie din soarele ǎsta de dupǎ-amiazǎ târzie, o felie de soare care-ţi
dogoreşte acum în piept, scǎpǎrând într-o cascadǎ de scântei ce-ţi ilumineazǎ
fiecare fibrǎ, pânǎ-n vârful picioarelor?...
Ah, oare nu
existǎ niciun mijloc de a da glas fericirii fǎrǎ sǎ pari <beatǎ şi
ţicnitǎ>? Cât de stupidǎ-i civilizaţia!...”