O datǎ pe an
scot pozele şi mǎ uit la ele. Nici nu ştiu exact de ce fac asta, e amuzant sǎ
mǎ uit la lucruri de care nu-mi aduc aminte sau pe care nu le-am trǎit, sǎ fac parte dintr-o ordine cosmicǎ cǎlduţǎ, sǎ zic cǎ mǎ înrudesc
cu oamenii ǎştia care uite ce viaţǎ au avut, uite ce frumoşi sau urâţi erau,
uite cum le stǎtea pǎrul sau cum erau îmbrǎcaţi la sindrofia asta…
Uite-mǎ pe mine
lângǎ portocale; alegând floarea, stiloul şi-ncǎ nu-ştiu-ce de pe tava aia
magicǎ; cu trusa de pǎpuşi cu care nu m-am jucat deloc din câte-mi aduc aminte;
cu varǎ-mea, cântând amândouǎ la un capǎt de coardǎ; certatǎ de mama într-o
pozǎ cu tataie (aceeaşi verişoarǎ de mai devreme e de vinǎ pentru tǎrǎşenia
asta); buclele şi plânsul fratelui meu când i s-a pus turta în cap; pereţii din
sufragerie şi modelul ǎla oribil; eu la mare cu un pinguin şi o girafǎ;
frate-miu dându-mi flori şi înǎlţându-se pe vârfuri sǎ mǎ pupe (acu’ e invers,
cǎ e un gǎligan); eu recitând Mama lui Ştefan
cel Mare la petrecerea de Crǎciun de la serviciul mamei; frate-miu cu mâna dupǎ
gâtul unui vecin, amândoi rânjind ca Chucky; eu fǎcând cunoştinţǎ cu oglinda;
ce scria mama pe dosul unor fotografii; varǎ-mea şi cǎciula aia de Miţǎ Nebunǎ pe prispa de la ţarǎ; în primea mea
tabǎrǎ, la Nucşoara; mamaie când era o doamnǎ.
Nostalgia asta dupǎ trecut seamǎnǎ puţin cu durerea mea adolescentǎ de a nu
fi fost zǎmislitǎ odatǎ cu Ludovic al XIV-lea. De data asta, însǎ, e mai mult
pentru cǎ e vorba de istoria personalǎ, chiar dacǎ necunoscutǎ sau uitatǎ. Pentru
cǎ sunt oameni care mai zâmbesc doar în poze.
HEDONISME-le sunt lucruri mari şi mici care mǎ bucurǎ. Am ales
sǎ scriu despre ele pentru cǎ nu vreau sǎ uit ce am simţit într-un anumit
moment şi mai ales pentru cǎ îmi întreţin starea de bine.
Etichete: Hedonisme
