The Trip to Italy

Anul trecut vorbeam despre The Trip şi cât de mult îmi plăcuse, azi vă aduc impresiile mele despre continuare, The Trip to Italy. Ca să fie clar de la început, există două filme, cu numele de mai sus, care au fost editate din serialele omonime. Pentru The Trip (care se petrece în Anglia) eu am văzut filmul şi pentru The Trip to Italy am avut serialul, pentru că deocamdată filmul nu e disponibil la noi din motive ce depăşesc puterea mea de înţelegere. 

Sursa

The Trip to Italy e construit pe acelaşi calapod ca The Trip, cu aceiaşi Steve Coogan şi Rob Brydon jucându-se pe ei înşişi, versiuni exagerate ale lor, improvizându-şi replicile tot filmul, ieşind din personaj uneori (e savuroasă una din scene când Steve începe să râdă după o replică a lui Rob – şi se ştie că Steve nu râde, poate cel mult rânjeşte).

De ce ar trebui să vă daţi timp să vedeţi comedia asta? Pentru cei doi actori, în primul rând, umorul britanic e unul din punctele forte ale filmului, pentru imitaţiile extraordinare pe care le fac, pentru Italia, frumos surprinsă de cameră, şi pentru mâncarea care le poposeşte în farfurii. Să le luăm pe rând…

Sursa

Despre cei doi actori, se vede că au o relaţie strânsă… “On certain occasions, any of us who have a robust relationship with a friend may say: God, I wish I could kill you”. Avem şi nelipsitele puseuri de orgoliu, discuţiile despre înaintarea în vârstă sunt absolute savuroase (“At his age, he needs a nap after lunch, otherwise he gets confused”), la fel ca şi caracterizările pe care şi le fac cu acel deadpan delivery atât de propriu britanicilor (“Yes, you do have a moral compass. You just don’t know where it is”). Au momentele lor de jenă şi stângăcie, probabil normale pentru doi bărbaţi de vârsta lor :)), dar să-i vedeţi doar inventând cele mai trăsnite metafore pentru întâmplări banale (cele referitoare la relaţiile sexuale sunt şi aici spumoase, ca şi în The Trip) sau făcând jocuri de cuvinte absolute hilare (vă provoc să nu râdeţi atunci când se întrec în replici pornind de la cuvântul kumquat).

Imitaţiile… Ei bine, Rob rămâne preferatul meu, îi reuşesc toate (atâtea câte recunosc, cel puţin) extraordinar. Nu lipsesc Michael Caine şi Roger Moore, Christian Bale, Anthony Hopkins, Robert de Niro sau Dustin Hoffman. Se insistă mult pe imitaţii, cei doi dau ce e mai bun, şi e greu de crezut că nu există scenariu, dată fiind uşurinţa cu care improvizează. Pe ecran, cei doi seamănă cu un cuplu în vârstă care, odată cu trecerea timpului, şi-au învăţat metehnele unul altuia. Dacă în primul film, Coogan era cel mai de succes dintre cei doi, în The Trip to Italy Brydon primeşte un rol de contabil al Mafiei într-un film de Michael Mann care-l face pe Coogan să exclame răutăcios “He’ll be lethal with a pen”. Tensiunea există, gelozia îşi arată colţii nu rareori şi scena devine brusc comică. 

Sursa

Şi apoi e Italia, bella Italia, paradisul unde s-a născut la dolce vita… În drumul lor, cei doi actori cele două personaje trec prin Liguria, Capri, coasta Amalfi sau Roma, şi prind cu coada ochiului marea de smarald, clopotniţe de biserică, vii fertile, ruinele Pompeiului, catacombe, îngeri din piatră, palate, toate pe un fundal bine ales din Verdi sau Puccini, cu intermezzo-uri din Alanis Morissette (genială discuţia despre pronunţia numelui Alanis). Avem apoi mâncarea tipic italiană, paste şi vin, ravioli cremoase, miel la cuptor, calamari şi linguine, restaurante cu panorame spectaculoase şi seducătoarele scene din bucătărie, cu oalele lovindu-se una de alta şi zăbovirea camerei pe mâini dibace care ornează farfuriile cu sos sau rad parmezan. Ţi se face instantaneu foame de mâncare şi de vacanţă, vrei dimineţi leneşe, un prieten căruia să-i spui “Nature never disappoints you. No rejection”, lucruri frumoase de descoperit…

Şi asta nu e tot… Dacă în primul film, cei doi actori citau mult din Wordsworth, aici îşi urlă unul altuia poezii de Byron şi Shelley şi pornesc pe urmele italiene ale celor doi poeţi, dând un aer artistic peliculei. Mi-a plăcut mult scena în care Steve Coogan, după o încercare ratată de a vorbi cu fiul său pe Skype, adoarme cu biografia lui Casanova pe piept, în timp ce din difuzoarele tabletei sale se revarsă lin un cântec de Leonard Cohen.

Sunt atât de multe ironii şi incongruenţe, atât de multă fragilitate în aceste două personaje, iar tristeţea lor congenitală dă filmului o linie aproape romantică. Ca şi în prima parte, rămâi cu imagini, cu replici, cu imitaţii geniale, dar, da, şi cu o anume melancolie. Pe de altă parte, The Trip to Italy tocmai a devenit o excepţie: continuările de film pot fi la fel de bune ca predecesoarele lor. Şi ăsta chiar este un motiv să deschizi o sticlă de Barolo şi să visezi la Mediterana azurie.

Etichete: , , , , ,