Anul trecut
vorbeam despre The Trip şi cât de mult îmi plăcuse, azi vă aduc impresiile mele
despre continuare, The Trip to Italy. Ca să fie clar de la început, există două
filme, cu numele de mai sus, care au fost editate din serialele omonime. Pentru
The Trip (care se petrece în Anglia) eu am văzut filmul şi pentru The Trip to
Italy am avut serialul, pentru că deocamdată filmul nu e disponibil la noi din
motive ce depăşesc puterea mea de înţelegere.
The Trip to Italy e
construit pe acelaşi calapod ca The Trip, cu aceiaşi Steve Coogan şi Rob Brydon
jucându-se pe ei înşişi, versiuni exagerate
ale lor, improvizându-şi replicile tot filmul, ieşind din personaj uneori (e
savuroasă una din scene când Steve începe să râdă după o replică a lui Rob – şi
se ştie că Steve nu râde, poate cel
mult rânjeşte).
De ce ar trebui să vă
daţi timp să vedeţi comedia asta? Pentru cei doi actori, în primul rând, umorul
britanic e unul din punctele forte ale filmului, pentru imitaţiile extraordinare
pe care le fac, pentru Italia, frumos surprinsă de cameră, şi pentru mâncarea
care le poposeşte în farfurii. Să le luăm pe rând…
Despre cei doi actori,
se vede că au o relaţie strânsă… “On
certain occasions, any of us who have a robust relationship with a friend may
say: God, I wish I could kill you”. Avem şi nelipsitele puseuri de orgoliu,
discuţiile despre înaintarea în vârstă sunt absolute savuroase (“At his age, he needs a nap after lunch,
otherwise he gets confused”), la fel ca şi caracterizările pe care şi le
fac cu acel deadpan delivery atât de
propriu britanicilor (“Yes, you do have
a moral compass. You just don’t know where it is”). Au momentele lor de
jenă şi stângăcie, probabil normale pentru doi bărbaţi de vârsta lor :)), dar
să-i vedeţi doar inventând cele mai trăsnite metafore pentru întâmplări banale
(cele referitoare la relaţiile sexuale sunt şi aici spumoase, ca şi în The
Trip) sau făcând jocuri de cuvinte absolute hilare (vă provoc să nu râdeţi atunci
când se întrec în replici pornind de la cuvântul kumquat).
Imitaţiile… Ei bine,
Rob rămâne preferatul meu, îi reuşesc toate (atâtea câte recunosc, cel puţin) extraordinar.
Nu lipsesc Michael Caine şi Roger Moore, Christian Bale, Anthony Hopkins, Robert
de Niro sau Dustin Hoffman. Se insistă mult pe imitaţii, cei doi dau ce e mai
bun, şi e greu de crezut că nu există scenariu, dată fiind uşurinţa cu care
improvizează. Pe ecran, cei doi seamănă cu un cuplu în vârstă care, odată cu
trecerea timpului, şi-au învăţat metehnele unul altuia. Dacă în primul film,
Coogan era cel mai de succes dintre cei doi, în The Trip to Italy Brydon
primeşte un rol de contabil al Mafiei într-un film de Michael Mann care-l face
pe Coogan să exclame răutăcios “He’ll be
lethal with a pen”. Tensiunea există, gelozia îşi arată colţii nu rareori
şi scena devine brusc comică.
Şi apoi e Italia, bella
Italia, paradisul unde s-a născut la dolce vita… În drumul lor, cei doi
actori cele două personaje trec prin Liguria, Capri, coasta Amalfi sau
Roma, şi prind cu coada ochiului marea de smarald, clopotniţe de biserică, vii
fertile, ruinele Pompeiului, catacombe, îngeri din piatră, palate, toate pe un
fundal bine ales din Verdi sau Puccini, cu intermezzo-uri din Alanis Morissette
(genială discuţia despre pronunţia numelui Alanis). Avem apoi mâncarea tipic
italiană, paste şi vin, ravioli cremoase, miel la cuptor, calamari şi linguine,
restaurante cu panorame spectaculoase şi seducătoarele scene din bucătărie, cu
oalele lovindu-se una de alta şi zăbovirea camerei pe mâini dibace care ornează
farfuriile cu sos sau rad parmezan. Ţi se face instantaneu foame de mâncare şi
de vacanţă, vrei dimineţi leneşe, un prieten căruia să-i spui “Nature never disappoints you. No rejection”,
lucruri frumoase de descoperit…
Şi asta nu e tot… Dacă
în primul film, cei doi actori citau mult din Wordsworth, aici îşi urlă unul altuia poezii de Byron şi
Shelley şi pornesc pe urmele italiene ale celor doi poeţi, dând un aer artistic peliculei. Mi-a plăcut mult scena în
care Steve Coogan, după o încercare ratată de a vorbi cu fiul său pe Skype,
adoarme cu biografia lui Casanova pe piept, în timp ce din difuzoarele tabletei
sale se revarsă lin un cântec de Leonard Cohen.
Sunt atât de multe
ironii şi incongruenţe, atât de multă fragilitate în aceste două personaje, iar
tristeţea lor congenitală dă filmului o linie aproape romantică. Ca şi în prima
parte, rămâi cu imagini, cu replici, cu imitaţii geniale, dar, da, şi cu o
anume melancolie. Pe de altă parte, The Trip to Italy tocmai a devenit o
excepţie: continuările de film pot fi la fel de bune ca predecesoarele lor. Şi ăsta chiar este un motiv să deschizi o sticlă de Barolo şi să visezi la Mediterana azurie.
Etichete: filme, recenzii filme, recomandari, Rob Brydon, Steve Coogan, The Trip to Italy