Încă nu m-am obişnuit
ca lucrurile să nu-mi iasă cum trebuie în bucătărie. Am tendinţa mereu să mă
întristez, să cred că n-am făcut ceva bine (ceea ce e posibil, recunosc), să mă
învinovăţesc şi să mă scuz. Uneori, mai rar, mi-aduc aminte de Julie&Julia
şi o chestie pe care o zice Julia Child:
“Never apologize”; în fond, dacă ceea ce ai gătit este bun, nimeni n-o
să-şi aducă aminte că nu a arătat cum trebuia. Ei, alta e treaba când eşti
perfecţionist, când consideri că e o datorie şi o onoare să livrezi bunătăţi nu
doar înnebunitoare de papile, dar şi plăcute ochiului. Ce faci atunci?
Winston Churchill
spunea că “succesul este abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără
să-ţi pierzi entuziasmul”. Dacă e ceva ce-am făcut de câte ori am trecut prin
dezamăgiri, prăbuşiri, arderi şi alte asemenea dubioşenii, a fost să mă
lamentez pe moment, dar să nu simt că-mi piere în vreun fel curiozitatea şi
entuziasmul pentru experimente viitoare. În fond, sunt atât de multe greşeli ce
aşteaptă să fie făcute şi avem atâtea decizii proaste de luat şi de reparat, că
ar fi bine să începem să eşuăm, doar aşa învăţăm… În bucătărie ca-n viaţă.
Spune-mi cum reacţionezi când scoţi din cuptor un cozonac tare ca piatra, şi-o
să-ţi spun cine eşti!
Am toate schemele astea
în cap. Ştiu teoria. Am toate aptitudinile şi abilităţile să nu mai întâmpin ca
o mironosiţă dezastre mici şi mari pe care ştiu că le voi tot avea atâta timp
cât îmi va plăcea să mănânc şi să ofer celor din jur preparate făcute de
mâinile mele. E natural ca oamenii să greşească, e normal s-avem slăbiciuni şi
gestionarea lor începe prin a le accepta. Aud poveşti despre oameni care trec
peste momentele de panică iniţiale şi zâmbesc, se relaxează. Citesc că la o
petrecere, un invitat ajunge să spargă un pahar dintr-un set preferat al gazdei
şi aceasta din urmă zice cu veselie: “Excelent! Acum chiar suntem la o
petrecere”. Şi aşa vreau să fiu şi eu.
În spiritul acesta, de
renunţare la rigiditate şi dorinţă de relaxare, vă arăt azi un mic dezastru din
bucătăria mea. Zic “mic” pentru că, deşi arată cum arată, de gustat a gustat
nemaipomenit. Fără şagă!
Checul ăsta are numele
de Chocablock şi reţeta e de aici.
Cam ştiu de ce s-a prăbuşit (deşi l-am lăsat la cuptor muuuult mai mult decât
scrie în reţetă), dar nu înţeleg de ce tipei nu i s-a întâmplat. Pe de altă
parte, nici nu mai contează acum pentru că prăjitura nu mai există decât in
fotografia de mai sus şi în memoria papilelor noastre. Aşa că propun un toast: Pentru
toate erorile şi imperfecţiunile, pentru greşeli şi stângăcii, să le primim pe
toate cu inima uşoară şi deschisă! Vivat!
Hai să facem greşeli!
Etichete: ciocolata
