Îmi propun de mult timp
să ajung la un restaurant. N-aş putea să vă redau în cuvinte imensa poftă pe
care mi-a făcut-o o recenzie de pe Metropotam (nu dau link pentru că vă trimite
la un articol pe care-l poţi citi doar dacă eşti membru şi poate nu vreţi) în
care autorul lăuda o supă cremă de homar… Sâmbătă, pentru c-am considerat c-am
aşteptat destul şi c-am amânat cum se cuvine o (potenţială) plăcere, ne-am
făcut un plan de atac.
Am mers mai întâi la târgul
de Sf. Mihail şi Gavril de la MŢR, trebuia cumva să ne facem poftă de mâncare. La
târg, aceiaşi expozanţi dintotdeauna, flori, miros de sarmale şi mici, vin,
bijuterii şi vase handmade, antichităţi. Mi-au furat ochii nişte maşini de
scris, câteva farfurii şi nişte linguriţe ludice. Deşi la târgurile astea eu
caut invariabil să-mi refac stocul de dulceaţă de cireşe amare, nu găsesc deloc
ce-mi trebuie şi mă las ademenită de cozonaci. Nu cumpăr niciodată, căci şi la
capitolul ăsta stau foarte bine la amânare. Am plecat de acolo mai bogată cu 3
perechi de cercei, cadou de la Luc.
De la Victoriei am
luat-o încet spre Romană. Era o zi ceţoasă, dar nu friguroasă şi ne-am bucurat
de ea cum am ştiut. Am fotografiat locuri care mi-au atras atenţia şi când am
ajuns la restaurant senzaţia de foame era la limite normale, dar pofta, dublată
de anticipare, crescuse ca Prâslea.
Don Vito e un restaurant pe Mendeleev şi de cum intri îţi dă
un sentiment de bine. E aglomerat, dar ăsta nu e un inconvenient, e ca-ntr-o
casă de oameni aventuroşi care s-au hotărât să-şi ţină amintirile la vedere. Aici,
tematica respiră din fiecare fotografie, e imposibil să nu vezi referinţele la Naşul. Moment de confesiune: eu n-am
văzut niciun film din serie, dar întotdeauna am vrut, aşa că Luc mi-a promis un
maraton mafiot de neuitat. Curând!
Ştiam că vreau supa de
homar, aşa că am răsfoit meniul doar pentru felul 2. Am cerut un pahar de vin
roşu (eu) şi o bere (Luc) şi ne-am uitat primprejur. Sunt saloane de fumători
şi nefumători, apropiate, dar chiar dacă erau destui clienţi, fumul nu pătrundea
până unde eram noi. Bilă albă! Mi-a plăcut şi terasa, cred că e foarte
primitoare vara. Erau şi acum oameni, dar părea puţin mai frig acolo, evident.
Chelneri amabili, muzică variată, destul de tare ca s-o auzi, dar să nu te
deranjeze. Am auzit şi puţină italiană, semn că lucrurile stau cum trebuie
acolo.
Crema de homar nu m-a dezamăgit,
ba chiar dimpotrivă, şi mă bucur c-a fost aşa, am acum un motiv palpabil să
revin la Don Vito. A sosit fierbinte-fierbinte, într-un vas încăpător, iar pentru
16 lei cât a costat a fost multă şi delicioasă. Gustul nu era foarte pregnant,
dar ştiai că e acolo cu fiecare înghiţitură pe care o luai, iar creveţii erau
din cei proaspeţi, cu gust plin. Alături de focaccia simplă, a fost un adevărat
răsfăţ pentru papile. Pizza vegetariană pe care am împărţit-o a fost şi ea
gustoasă, cu blat subţire şi legume bine pregătite, iar sosul pe care l-am
cerut a fost picant cu măsură, ca să se simtă şi gustul roşiilor.
Am plecat liniştiţi de
la Don Vito şi ne-am promis să revenim, convinşi şi de atmosferă şi de mâncare.
Am hoinărit apoi pe
străzi necunoscute, am inspirat aerul rece şi, după o tură de parc, am ajuns
acasă relaxaţi. Voi cum aţi petrecut? Ce restaurante bune aţi descoperit în
ultima vreme?
Etichete: Don Vito, homar, pizza, recenzii restaurant
