Aurelio Zingoni - Mămăliga
Mă
aflu într-o casă ce întruneşte trăsăturile diferitelor locuinţe prin care am
trecut în decursul existenţei mele nomade de exilată, dar care revelează,
exacerbând-o ca pe o savantă punere în scenă, acea dezordine triumfătoare pe
care eu o consider creativă. […]
În
mijlocul acestei învălmăşeli tronează o mare masă ovală, gata pregătită pentru
oaspeţi, acoperită cu o pânză imaculată, contrastând cu dezastrul din preajmă,
ce pare a nu o atinge. Oameni dragi mie stau în juru-i, într-o atmosferă de
sărbătoare, oarecum solemnă, dar nu scorţoasă. […]
Acest
mic grup pestriţ este alcătuit din oameni aparţinând tuturor naţiunilor:
printre ei sunt japonezi, englezi, americani, olandezi şi chiar argentinieni,
dar şi români. Par senini, cu sufletul împăcat, uniţi printr-un fel de acord
tacit.
În mijlocul mesei se
lăfăie o mămăligă uriaşă, aurie, din care se înalţă un abur generos pe care
convivii, uniţi pacă printr-un misterios curent, îl aspiră, impregnându-se de
mireasma lui fadă şi binefăcătoare, cufundaţi într-o aşteptare reculeasă,
într-un fel de extax surâzător.
La
un moment dat, parcă presimţind un miracol, toate capetele se întorc spre un
colţ îndepărtat al camerei. Prin uşa micii bucătării care, dintr-odată, se
arată a fi cea din apartamentul nostru de odinioară, din Bucureşti, înaintează
o femeie măruntă şi plinuţă. Stă dreaptă, ca pentru o ceremonie. Cu o mândrie
pe care o recunosc, ea ne înfăţişează ca
pe o ofrandă o cratiţă grea, din care se răspândeşte un miros cald, atâţător,
neasemuit: mirosul sublim al sarmalelor.
E
Esti, strălucind de o lumină ce pare a sălăşlui în ea; îmbrăcată în rochia-i de
sărbătoare cu floricele, foarte emoţionată în faţa acestor musafiri veniţi din
asemenea depărtări şi pe care trebuie să-i servească. […]
Deşi
nu împărtăşeam aceleaşi puncte de vedere, aceleaşi obsesii, mi-am dat seama că nasul nostru, că
papilele noastre gustative erau peste măsură de sensibile la aromele, la
miresmele, la gusturile care ne-au legănat prima copilărie: parfumul borşului, mirosul
îmbătător al musacalei, extazul olfactiv care ne cuprinde când, în bucătărie,
sunt copţi ardeii… Şi mai ales acea senzaţie caldă, intimă, pe care ne-o dă
mămăliga sau o farfurie plină cu sarmale cu miros îmbătător. Toate aceste
senzaţii declanşează în noi ecouri izvorâte dintr-un imaginar pe care-l aveam
în comun, cel al unui univers insesizabil, dar iremediabil românesc.
(Întâia scrisoare către Agnès – Un fir de
mărar şi cerul albastru de Sanda Niţescu, Cartea Românească, 2008)
