Mansarda cu bunatati: Festinul literar de vineri (8)

În sufragerie domnea o atmosferă sărbătorească. Masa era pusă: o acoperea cea mai frumoasă faţă de masă de damasc pe care o aveam şi Mama scosese serviciul de porţelan Rosenthal. În acea zi, mai mult ca niciodată, Esti era regina bucătăriei, şi ea se agita făcând ultimele pregătiri, mai adăugând ici o măslină, colo un castravecior murat, împăturind mai bine vreun şerveţel, în timp ce tata aşeza în faţa fiecărei farfurii un cartonaş cu numele invitatului şi cu desene umoristice făcute de el, mici aluzii naive la diferitele ticuri sau defecte ale fiecăruia.

Veneau mai întâi gustările, pe care le-am putea compara cu ceea ce franţujii numesc “amuse-gueule”, iar spaniolii “tapas”; se aflau pe masă, pe farfurioare, puţină brânză de oaie, faimoasa telemea, minuscule chiftele, măsline, castraveciori muraţi. Un păhăruţ sau două de ţuică încălzeau bine stomacurile. Se trecea apoi de-a dreptul la tot felul de mâncăruri din carne de porc pregătite în casă, cârnaţi de tot felul, printre care şi suculentul caltaboş […] şi piftia […]; mâncam caltaboşul şi piftia cu hrean, muştar iute şi castraveciori muraţi în saramură şi, de asemenea, cu mămăligă fierbinte.

[…] Sarmalele erau felul principal de mâncare al mesei de Crăciun şi ele sunt de altfel considerate principala noastră mâncare naţională. […] Cât de bine miros sarmalele, îndelung fierte la foc mic, cu vin alb, ierburi aromate şi diferite mirodenii, precum şi cu slăninuţă afumată! Prin sarmale, mămăliga îşi găseşte una din cele mai importante raison d’être şi, alături de ele, ea va arăta încă şi mai frumoasă, mai aburindă, mai aurie. […]

După multe ore, sosea în sfârşit desertul. Era momentul cozonacului, desert specific Crăciunului, în toată splendoarea sa. Al cozonacului (cel înrudit cu franţuzeasca “brioche”), pe care braţele albe şi musculoase ale lui Esti îl frământaseră îndelung, cu pasiune şi fervoare, aproape toată noaptea. Rezultatul acestei strădanii era un aluat extrem de fin, pufos, făcut parcă din lumină, aromat aşa cum se cuvine cu vanilie şi cu coajă de lămâie. Exista varianta simplă sau cea cu stafide sau, de asemenea, cea cu umplutură de nuci măcinate şi bine îndulcite.

[…] Acum, şi poate că e din cauza vârstei, în timpul marilor sărbători, fug, mă ascund. Încerc, pe cât cu putinţă, să mă feresc de rutina lor plictisitoare, de acel ritm ce presupune tot felul de obligaţii şi de gesturi convenţionale şi care mă exasperează mai mult ca niciodată. Prefer să plec din Paris şi să petrec Crăciunul şi Anul Nou departe de oraş, la ţară, în linişte. Acolo pot să văd şi să simt mai bine fiinţele, frigul, pământul, copacii, cerul, iar hrana cea mai simplă capătă parcă alt gust. Sunt emoţionată de simplitatea unei bucăţi de pâine mâncată cu o bucată de miel fript pe jăraticul din cămin, după ce a fost presărată cu cimbru şi cu sare zgrunţuroasă; mirosul ce se răspândeşte în încăpere îmi pare unic şi preţios, şi îmi spun că asta-i fericirea. Aşa mi se pare că regăsesc adevăratul contur al simţurilor mele martirizate, derutate, sensibilitatea mea chinuită, pusă la grea încercare, începe să se redescopere, mai conştientă de sine, îmi simt inima mai uşoară şi, treptat, sărbătorile Crăciunului nu numai că nu-mi mai par austere, ci se apropie pentru mine de sensul lor primordial, şi de o bucurie mai adevărată.