Primii ghiocei de anul ăsta. Nu mi-am mai
cumpărat de mult şi mă dezobişnuisem să le simt parfumul delicat.
Cineva a ajuns pe acest
blog căutând pe google “dimineţi cu
veselie şi ceai”. Am zâmbit instantaneu.
Stare neobişnuită în
timpul mersului prin parc: la un moment dat, mi s-a părut că picioarele o luau
înaintea minţii, iar braţele mi se arcuiau de
parcă întreg corpul meu voia să alerge. A fost o senzaţie extraordinară! Am
alergat puţin, pe porţiuni, în jur de 50, maxim 100 metri. Cel mai curios a
fost că nu mă simţeam deloc obosită şi nici nu mă durea nimic. Şi fiindcă m-am
simţit atât de bine, am făcut nu 3 ture, ca-n zilele mele bune, ci 4. Adică
peste 12 km. Uraaa!
Colărezii
făcuţi de tata. Aveam chef, i-am dat o sugestie
discretă (wink, wink) şi s-a conformat: a ieşit pe ger din casă, a luat lapte
şi, deşi a spus că pasteurizatul nu îi place prea mult, a mâncat şi el cu mare
poftă. Fericirea e să te simţi din nou copiluţ.
De la alţii: tot în
parc, cu gândurile aiurea, mi-am uitat privirea pe zeci de pescăruşi
tânguitori, hrăniţi de o mână de bătrân. Cealaltă mână ţinea telefonul la
ureche şi când m-a văzut zâmbind la pescăruşi, mi-a zis: “Îi ţin telefonul să
audă sunetul”. La celălalt capăt al firului, mi-am închipuit că e o bătrână
imobilizată la pat, soţia lui, căreia îi place să audă cântec de păsări
dimineaţa devreme. Fericire tristă,
melancolică…
Etichete: Fericiri
