Mansarda cu bunatati: Festinul literar de vineri (15)

Mânca plescăind admirativ orice făceam; susţinea că, puţin arşi, cartofii prăjiţi sunt mai gustoşi, iar fideaua răsfiartă îi dă supei o consistenţă mai săţioasă. Juca şah şi cărţi cu mine şi mă lăsa să câştig, ceea ce nu se întâmplase niciodată înainte. Şi mama, pe care o aşteptam cu masa pusă, nu mai prididea cu laudele (“nici la Capşa nu găseşti aşa o bunătate”). Răspundeam cu modestie ceea ce mă învăţase Frida: “Foamea e cel mai bun bucătar”. Încetul cu încetul m-am perfecţionat în tocăniţe, iahnii, pilafuri şi ciorbe. Am devenit expert şi în bucătăria de criză din caietul-moştenire al Fridei: icre de griş, şniţel de parizer, maioneză de iaurt, prăjitura “cartof” din biscuiţi populari şi câte altele din categoria “nici nu ştii ce mănânci”. […]

Am început să gătesc de nevoie şi de drag de ai mei încă din copilărie şi o fac neînterupt de peste o jumătate de secol, conştiincios, dar fără entuziasm. Cu adevărat delicioase, uneori chiar spectaculoase, îmi ies doar mâncărurile la care “pun suflet”, în ocazii speciale. “Sufletul” ăsta – ingredient miraculos în arta culinară – mi-e tot mai rar accesibil. […]

…Beti nu putea să stea degeaba. Or, nouă, la toţi patru, cel mai mult ne plăcea ca, odată ajunşi acasă de la treburi, să stăm “degeaba”: să citim, să ascultăm muzică, să pălăvrăgim între noi, să visăm cai verzi pe pereţi, fumând. Deşi găteam pentru musafiră ce ştiam eu mai bun, nu mă ridicam la nivelul ei de exigenţă culinară şi în scurt timp a pus stăpânire pe bucătărie. A trebuit să recunosc – era o maestră. Nu ne mai săturam de crochetele cu şuncă, ruladele, plăcinţelele cu varză sau cu ficat, clătitele cu spanac şi parmezan, tartele cu fructe şi baclavalele ei extraordinare. Ordinar, eu n-aveam nici timp, nici chef de feluri laborioase. Veneam obosită de la Casa Scânteii, trânteam o supă, o friptură la cuptor, o salată, şi să ne fie de bine. Duminica, dacă veneau Micky şi soţia lui la masă, adăugam o cremă de zahăr ars sau prăjituri cumpărate.