Mansarda cu bunatati: Festinul literar de vineri (16)

Mâncarea de gutui e o bunătate. Poate că nu e ceva rafinat şi nici ceva care să se poată mânca prea des. Dar din când în când mă surprind tânjind după ea cu toată fiinţa mea muntenească. Mai întâi, gutuile sunt un fruct nemaipomenit. Tataie avea în curte vreo şapte-opt gutui, pomi strâmbi şi prizăriţi, dar încărcaţi de ditamai bolovanii galbeni, pluşaţi cu cafeniu. Gutuile miroseau dumnezeieşte pe pervazele ferestrelor. Când mă mai puteam baza pe dinţii mei, muşcam din ele ca din mere. Erau seci, te înecai tot mestecându-le, dar gustul lor acid nu se compară cu nimic pe lume. Numai gândul la sucul lor parcimonios, dar atât de cald şi de intim, îmi umple gura de salivă. Lăsată la aer, felia de gutuie se făcea aproape imediat cafenie. În mâncare, carnea gutuilor, având încă pe-o parte coaja groasă, e caramelizată şi pluteşte-ntr-un sos dulce, care contrastează cu acrişorul încă păstrat de fruct. Consistenţa ei devine cremoasă, ca a bananei. Cel mai bine mănânci de-a dreptul din cratiţă, pescuind feliile însiropate, dar ăsta e, fireşte, privilegiul copiilor. […]

Verile mâncam pepeni cu pâine neagră. Alegeam miezul pepenelui, “cocoşul”, dulce ca zahărul, îl curăţam de seminţe şi muşcam alternativ din el şi din felia groasă de pâine. Combinaţia e incredibil de reuşită: aroma pâinii adaugă pepenelui copt, făcut parcă din zăpadă roşie, o căldură secretă care-l topeşte şi-i eliberează savoarea. Erau momente foarte fericite: uşa bucătăriei era deschisă ca să intre o briză de răcoare, viespile ne dădeau târcoale şi mâncau din pepene alături de noi, moara “Dâmboviţa” vuia din răsputeri, mama era tânără, ochii îi străluceau în lumina tulbure a bucătăriei… Acasă purta unul dintre capoatele ei înflorate, dar când ieşea îşi punea batic şi balonzaid strâns în talie cu un cordon, o Anna Magnani dintr-un film nefăcut vreodată.