Mansarda cu bunatati: Festinul literar de vineri (21)

Sarmalele noastre erau minuscule, cât o îmbucătură auriu-roşiatică, dar cerea multă răbdare la înfăşurat. Iar cozonacul, la al cărui aluat trudeau mai multe persoane, era aproape ca o ruladă, cu generoasă umplutură deasă şi cocă subţire. Lângă el, ani la rând, am avut non plus ultra, cornuleţe cu nucă ruginii şi grăsuţe, sau altele, mai mici, care semănau cu cornul lunii dat prin zahăr vanilat. În restul anului îmi amintesc de munţi de găluşte cu prune sau cu brânză de vaci, preparate de aceeaşi mătuşă a mamei, de la parter, şi împărţite cu generozitate în toată casa. Soţul ei, un uriaş bland, înghiţea cele mai multe şi ne speria apoi cu o cifră: 10 sau 15 sau 20. Reţetele economice, cu “înlocuitori”, erau dispreţuite de adevăratele bucătărese educate în belle époque, după cum un pufăit la fel de dispreţuitor se opunea formulei “Moş Gerilă”, pe care nu aveam voie s-o rostesc acasă. Dacă mă gândesc bine, în familia mea erau mai multe interdicţii pentru acasă decât pentru “la şcoală”, fiindcă dominau generaţiile care apucaseră alte timpuri […]

În preajma Crăciunului, mama-mare mă coopta – de ce tocmai pe mine? – la două feluri. Primul era turta dulce: nişte turtuliţe cu miere, de toate formele, înstelate şi înflorate, de agăţat în brad, care aveau o calitate ciudată: începeau prin a fi tari ca piatra şi se înmuiau odată cu trecerea zilelor, iar termenul de garanţie era măcar de un an, nu se stricau, nu mucezeau, erau mâncarea ideală pentru depozitat, iar în vremurile pe care le trăiam nu strica să te ştii la adăpost. Apoi era pasta de peşte tradiţională la mesele noastre festive. “Spală-te pe mâini, mieluşeaua mea”, îmi spunea mama-mare, care era soţie de medic şi noră de pastor. “Dar tocmai m-am spălat”, protestam eu. “Nu-i nimic, mai spală-te o dată, n-o supăra pe mama”, spunea mama-mare, şi eu mă supuneam, ştiind că, oricum, n-am de ales. Totul era pregătit pe masa acoperită cu o muşama curată: conserva […], castronul de porţelan, furculiţa de argint şi mica sită, ceapa curăţată, lămâia zemoasă, cu galbenul parcă lustruit, boiaua căreia îi spuneam paprika. Mama-mare ştia un soi de poezioară în care modul de lucru era pus în legătură cu mersul stelelor pe cer, bucătăria fiind un semn al ordinii cosmic: “Lucrează liniştit şi frumos,/ Ca al stelelor mers armonios / Doar aşa merită!”. Mă uimea puţin acest al treilea vers concluziv, cam abrupt. Grija principală a bunicii era să nu arate urât masa de lucru, să fie elegantă şi curată. Aşa învăţase în anii ei de şcoală, pe vremea când fetele făceau la cursuri şi lucruri utile pentru viaţă. Scoteam coloana vertebrală a sardinelor, scurgeam cu grijă tot uleiul, frecam untul şi plângeam la rasul cepei. Operaţiunea cea mai migăloasă însă, mai ales că făceam o cantitate dublă, era trecutul ouălor fierte prin sită. Ca să meargă, mama-mare îmi spunea poveşti de familie, despre mulţii ei fraţi, care n-o prea nimeriseră cu nevestele, sau despre rudele ei din ramura armenească, sau despre întâlnirea cu tata-mare şi cum a ştiut ea din capul locului, văzându-l că intră în salonul restaurantului din Vâlcele, că e bărbatul vieţii ei. Şi despre rostul ordinii pe lume. Şi cum, în copilărie, când aveau la dejun rasol, pe care-l detesta, îl ascundea nici mai mult, nici mai puţin decât în ciorap. Râdea ca o şcolăriţă când pomenea episodul cu rasolul.