Festinul literar de vineri (26)

Fată mâncând pâine - Cecilio Pla y Gallardo

Într-o amiază proaspătă de primăvară, la începutul anilor ’60, mama se întorcea de la serviciu. Era împovărată de tristeţe. Mi-a povestit că simţea atâta jale, încât a început să se întrebe cum ar putea să-şi pună capăt zilelor mai lesne. Tata era atunci în închisoare, cu o sentinţă care-l condamna pe viaţă. Cum cobora, înlăcrimată, strada în pantă, mama a tresărit, smulsă din gândurile sumbre de un miros ce năvălea pe fereastra larg deschisă a unei case cu grădină. O mireasmă îmbătătoare de varză acră şi de sarmale gătite chiar atunci de gospodină, o mireasmă purtând în ea toată minunăţia existenţei. Atâta poftă i-a făcut mâncarea, atâta dor s-o guste a cuprins-o, încât şi-a dat deodată seama că – şi să fi vrut – nu putea muri. Mirosul de sarmale i-a spulberat pe loc amărăciunea – şi brusc s-a pomenit zâmbind.
Am înţeles-o şi mai bine când am trăit o experienţă asemănătoare. Sosisem la Ciolpani, la verişoara mea acasă, de Anul Nou, la prânz. Ea, o artistă neîntrecută, stăpână pe secretele bucătăriei, avea emoţii mari, ca la examen. Sarmale cum ne-a preparat n-am mai mâncat niciodată de-atunci. Le-am degustat aproape cu ochii închişi, dorindu-mi să nu mă tulbure nimic şi nimeni din afară pe când îmi desfătau palatul, atât de plină le era desăvârşirea. La fiecare îmbucătură simţeam că urc o treaptă către rai, ba la un moment dat am încetat să mai aud ce se vorbea în preajmă. Suisem pe o culme a bucuriei gustului pe care n-o pot pune în cuvinte. […]
Mâncarea devine uneori o cale spre epifanie. Eram după o operaţie gravă, ce mă purtase chiar pe muchia morţii, şi revenisem înapoi acasă destul de şubrezită. Nefiind în stare de nimic, şedeam pe un fotoliu, vegetând, când mama mi-a adus pe tavă o farfurie cu dovlecei fierţi, bine amestecaţi cu brânză. La prima înghiţitură am început să plâng, iar la a doua nu mai puteam să mă opresc din hohote. “E-atât de rău ce ţi-am gătit?” s-a speriat mama, vrând să-mi ia din faţă farfuria. “Nu, nu, e-atât de bun, încât simt că mă-ntorc la viaţă”, am bâiguit printre suspine. Mâncând, trăiam minunea că exist, şi descoperirea mă cutremura.

(Din Ceremonii de Monica Pillat – în volumul Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, ed. Humanitas, 2012)

Etichete: