Micul dejun - Annie Rose Laing
Cu
un bunic şi un unchi vajnici vânători şi pescari, aveam adesea friptură de iepure la masă (făcută-n vin
roşu, împănată cu slănină), potârnichi, fazani, plachie, crăpceni cât masa,
saramură, platouri cu roşioară, câte-un ficat de căprioară, o bucată de
mistreţ, un şalău, o ciorbă de somn… Plus marea bizarerie, pe care am
duşmănit-o cu ochii în lacrimi: după fiecare ploaie, mergeam iute cu bunicu-meu
să adunăm melci de pe lângă zidul uzinelor “Tudor Vladimirescu” (ulterior
“Autobuzul”). Îi fierbea de vii, ca să li se desprindă cochilia, şi-i mânca
extatic, vârtos usturoiaţi, lucru care mi s-a părut întotdeauna ceva
exorbitant, de neiertat la un om ca el, tipic exponent al ţărăniei debuşate-n
mahala. […]
Cum
maică-mea era toată ziua la muncă, copilăria mea a fost – până la 14 ani, când
am primit două camere într-un bloc din Balta Albă – scăldată gastronomic în
raiul bunicilor pe linie maternă. “Mânca-l-ar mama” era formula bunică-mii: “nu
vezi ce foame-i este, mămică, săraaaacul copil?!” Şi dă-i cu mormănaşul de piure cu patru ochiuri, un şniţel barosan şi
doi “polişi” grăsuni, bine garnisiţi cu muştar, la care se asocia nesmintit
farfuria de varză murată cu boia şi piper, plus câteva gogoşi cât capul de
bivol, pudrate zdravăn cu zahăr, doldora de gem de caise, dulceaţă de
trandafiri şi cine mai ştie ce!
(Din
Nu contează ce şi cum, doar mult să fie! de
Dan C. Mihăilescu – în volumul Intelectuali
la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, ed. Humanitas, 2012)
Etichete: Festinul literar de vineri
