Mansarda cu bunatati: Festinul literar de vineri (35)

Aş numi acea parte a vieţii mele “epoca glucidelor”. Cu mari paranteze ulterioare, dar tot ecouri ale copilăriei. Dulciurile pregătite în fiecare duminică erau încurajatoare ca o victorie, prăjiturile precum Bubenspitz, cu marmeladă şi nucă şi un grilaj de aluat deasupra (din care am mâncat din nou abia peste decenii, la Viena) – un lux, “tortul de griş”, din care niciodată n-a mai rămas vreun strop, în răcitorul cu mari calupuri de gheaţă cumpărate la cinci dimineaţa – un simbol al supravieţuirii (era prăjitura preferată a mătuşii mele, scăpată cu viaţă dintr-un lagăr precum cel descris de Herta Müller şi Oskar Pastior). Au fost anii în care biscuiţii tari (fără unt), numiţi de noi “stâncoşi” (altminteri, în vremuri normale, aluatul s-ar fi numit “nisipos”), puteau fi ronţăiţi fără mustrări de conştiinţă. Dar cel mai mult îmi plăceau anotimpurile dulceţurilor, borcanele ca nişte pietre scumpe, după-amiezile în care ţi se oferă câte un fruct confiat pe tavă, într-o linguriţă strălucitoare, cu un pahar aburit de apă alături – şi te simţi important. Sâmburii de caisă care se dezvăluiau prin pereţii de sticlă (înlocuind migdalele, despre care am aflat mai târziu că există…) mi-l aminteau tot pe Goethe, şi aşa mi-am închipuit mereu, în anii de şcoală, ce voia el să spună în Ultimatum (Natur hat weder Kern, noch Schale – “natura nici sâmbur, nici coajă nu are”). Borcanele acelea transmiteau o lumină stinsă, stârnind în mine toate dorurile de ducă ale Săgetătorilor, mi se părea că vine de peste mări şi ţări… peste care aveam să trec într-o bună zi… da, voi pleca peste mări şi ţări.