Mansarda cu bunatati: Pachetul de acasă

Primul an de facultate a coincis şi cu primul an de cămin. Acolo am înţeles importanţa gusturilor ce dospiseră timp de 18 ani în casa părintească. Nu eram cine ştie ce mofturoasă, dar când m-am lovit de pachetele pe care le aduceau colegele mele (din Buzău şi Bacău) mă descopeream destul de reticentă. Şi ele la fel, de altfel. Mi-aduc şi acum aminte cum a mustăcit una din ele la extraordinara şi supercalifragilistica mâncare de castraveţi făcută de mama. Nu mai ştiu exact cuvintele, dar sunt sigură că n-au fost deloc laudative la adresa numiţilor castraveţi muraţi care mie-mi gâdilau papilele la maxim.

Pachetul de acasă este o expoziţie concepută de Monica Stroe şi Bogdan Iancu (oameni faini pe care i-am cunoscut în cadrul masterului de antropologie) la Muzeul Ţăranului Român. Sunt acolo inventariate obiecte şi gesturi ce vorbesc despre dragostea părintească, translatată într-un borcan de zacuscă sau unul de ciorbă, toate împachetate cu grijă şi puse în traista copilului plecat să înveţe carte departe de casă.

N-am primit niciodată pachet pe tren, distanţa mică între Ploieşti şi Bucureşti mă scutea de asemenea aventuri. Cel mai simplu era să merg eu însămi acasă. La plecare, aveam o sacoşă voluminoasă şi grea, din care, în funcţie de conţinut sau sărbători, mai ieşeau la răstimpuri unele mirosuri de mi se făcea ruşine în trenul plin de oameni. Am adus ani la rând borcane de zacuscă, cutii mari de 1 kg (de iaurt) pline cu ciorbă acrită cu borş (preferata mea), ocazionala mâncare de gutui, fripturi, ouă împachetate separat în hârtie de ziar, cutii de margarină acum pline cu salată de vinete sau icre, casolete cu salată de boeuf, cozonaci babani, checuri aerate şi prăjituri cu duiumul. Toate învelite de mai multe ori (să se păstreze intacte), chiar şi sticlele de vin sau ţuică (îmi dădeau şi d’alea, da).

În vacanţa de luna trecută am fost şi la verişoara mea care stă în Toulouse. În bagajul nostru de atunci şi-au făcut loc şi un calup imens de brânză de oaie, sticle de apă convertite în recipiente pentru zacuscă, câteva fire de leuştean, mărar şi pătrunjel, ceapă şi usturoi şi doi cozonaci, cei mai aşteptaţi din întreaga armată de bucate trimisă de părinţii ei. E ceva uimitor în pofta omului dezrădăcinat şi felul cum îi sclipesc ochii când rupe din felia… de orice, care-i vine dintr-un pachet aranjat cu grijă de ai lui, acasă. Dorurile acestea, imprimate adânc în memoria papilelor noastre, sunt cele care, în fond, ne diferenţiază şi ne fac oameni. Mi se pare fascinant să trăieşti în ţara lui Roquefort, Cheddar sau Pecorino şi ţie să-ţi ardă ochii şi să-ţi tremure buzele la contactul cu brânza de oaie grasă pe care-o mâncai cu ceapă când veneai de la şcoală.

Pachetul de acasă mi-a adus aminte de toate dăţile în care căram kilograme de mâncare în cămin, de nopţile de festin din primele luni, când mâncam la 1 noaptea, punând laolaltă tot ce primiserăm de acasă. Nu mai ştiu ce am mâncat de la albaneza de pe palier, dar ştiu că tot ce puteau să ne ofere ucrainienii de alături era vodcă, vodcă şi încă puţină vodcă. Şi că după o zi friguroasă era al naibii de reconfortant să te refugiezi într-o farfurie din cea mai bună supă cu găluşte, fie ea şi încălzită pe reşou.

Expoziţia conţine imagini şi poveşti despre întreg ritualul pregătirii pachetului şi toate gesturile care însoţesc această practică: tehnici de împachetare, etichetare, indicaţii de depozitare, sugestii de consum (“repede, azi, până nu se strică”), bileţele etc, şi mai poate fi văzută până pe data de 15 noiembrie.